În cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 17, Cuvântul Domnului ne spune prin apostolul Pavel că Dumnezeu „a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu..“

Dumnezeu locuiește într-o dimensiune diferită de cea spațiu-timp în care trăim noi, fapt dovedit de cuvântul din 2 Petru 3:8 „Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.” La Dumnezeu nu există zi și noapte pentru că El nu locuiește pe o planetă care să se învărtă în jurul ei față de un anumit soare și astfel să existe lumină (zi) și întuneric (noapte). În cer însuși Dumnezeu este cel care luminează totul, așa cum ne învață Scriptura în Apocalipsa 22:5 „Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina.“

Așadar, cuvântul de mai sus ne învață că Dumnezeu a așezat oamenilor vremuri, adică timpul este ceva ce Domnul a creat pentru om, pentru viața lui pe pământ. Înseamnă că unul dintre lucrurile pe care noi le-am primit din partea lui Dumnezeu este timpul, pe care Domnul ni-l oferă și ni-l pune la dispoziție, timpul vieții noastre. Iar apoi Cuvântul din Faptele apostolilor 17:27 ne spune și de ce a dăruit Domnul oamenilor vremuri, adică timpul? Ca ei să caute pe Dumnezeu!

Cu alte cuvinte, omul care își trăiește viața petrecându-și timpul cu tot felul de lucruri lumești, pământești, nu doar păcătoase ci nefolositoare din perspectiva veșniciei, omul care nu l-a căutat pe Dumnezeu, de fapt nu a răspuns chemării lui Dumnezeu la pocăință și astfel la viață veșnică, acel om și-a irosit viața, a trăit degeaba. Pentru că din perspectiva timpului care ni se pune la dispoziție într-o zi, toți suntem egali. Toți avem în fiecare an 365 de zile, în fiecare săptămână 7 zile, în fiecare zi 24 de ore și în fiecare oră 60 de minute. Diferența între oameni se face în funcție de modul în care am folosit acest timp. Aceasta este diferența dintre un om duhovnicesc și unul firesc, dintre a-l iubi pe Hristos și a-L disprețui, dintre viață și moarte, dintre rai și iad.

Așa îi înșeală diavolul pe cei mai mulți, convingându-i să-și investească tot timpul tinereții doar în a alerga după plăceri de-o clipă, în a agonisi lucruri materiale și a-și găsi bucuria în ele, după modelul unora cărora apostolul Pavel le scrie în 1 Corinteni 15:32 „Dacă nu învie morţii, atunci „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”. Altora, oportuniști și pragmatici, le pune la dispoziție un plan și mai profitabil: să-și termine mai întâi casa, să propășească afacerea, să-și așeze copiii la casele lor, că de pocăință este vreme mai târziu, de preferabil la bătrânețe. Cu alte cuvinte să ardă lumânarea vieții lor de la un capăt la altul pentru lume și plăcerile ei, iar fumul de la urmă să-l dăruiască lui Dumnezeu. Pentru aceștia Scriptura strigă cu putere în Galateni 6 versetul 7: „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera.”

Există unii însă, puțini, care au avut harul ca undeva, pe drumul întunecos al vieții lor să vadă răsărind o lumină, un luceafăr strălucitor de dimineață care este Hristos Domnul, să primească Cuvântul Evangheliei și să creadă în jertfa salvatoare a lui Isus și în felul acesta, prin mila și îndurarea lui Dumnezeu, să fie mântuiți. Sunt printre noi, cei mai fericiți, cei care au harul și bucuria de a-și petrece restul vieții, timpul pe care Dumnezeu li l-a dăruit, umblând cu Dumnezeu și slujindu-l. Acestora Cuvântul le vorbește în Efeseni 5 de la versetul 15: „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului.” Accentul cade aici pe cuvântul „umblați!”, pentru că unul dintre cele mai triste lucruri în bisericile din ziua de azi este faptul că în cazul celor mai mulți, singura mărturie pe care pot să o spună despre Dumnezeu este cea a întoarcerii la Dumnezeu. Pentru că, dacă diavolul nu a putut să-i înșele să nu-l caute pe Domnul și să nu se întoarcă la El, i-a putut înșela să-și piardă timpul cu tot felul de lucruri de nimic după ce s-au întors la Dumnezeu. S-au întors la Dumnezeu dar n-au umblat cu Dumnezeu. Iar consecința, fără pocăință, poate fi aceeași, conform Evangheliei după Ioan 15:6 „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard.”, scopul Evangheliei și al mântuirii noastre fiind proclamat de către Domnul Isus în versetul 8: „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.”

Dumnezeu, în suveranitatea și atotputernicia Lui, ne poate dărui multe lucruri pe care le-am pierdut în viață. Ne poate da înapoi sănătatea pe care am pierdut-o, ne poate da înapoi banii care i-am cheltuit fără pricepere, poate serviciul din care am fost dați afară, ne poate restaura relațiile cu cei din jur, dacă ne pocăim, și multe altele. Un singur lucru Dumnezeu niciodată nu ne va da înapoi, și anume: timpul vieții pe care l-am pierdut departe de El, în lucruri și preocupări fără valoare veșnică. Dacă însă ne pocăim și luăm hotărâri de îndreptare, Dumnezeu ne poate da înțelepciunea să știm măcar de acum înainte cum să folosim timpul vieții noastre. Pentru că suntem astăzi rezultatul hotărârilor noastre de ieri, și asta s-ar putea să ne aducă păreri de rău și remușcări. Partea bună însă, venită din dragostea lui Dumnezeu pentru cel ce se pocăiește, este că mâine vom fi rezultatul alegerilor noastre de azi.

Dacă deci rămânem credincioși, timpul pe care Domnul ni-l dăruiește pe pământ este, ca și talanții și polii, o investiție. Omul de afaceri când investește o sumă de bani o face pentru a câștiga, a primi înapoi cât mai mult posibil. Tot așa, pentru timpul acesta scurt petrecut cu Dumnezeu în rugăciune pe pământ, câștigăm milioane de ani în cer în prezența Lui. Pentru poate o oră de părtășie cu Hristos aici, vor fi miliarde de ani în bucuria slavei cerești. Pentru o zi dăruită Domnului în mijlocul aceste lumi care zace în întuneric, vom străluci în cer cu sfinții pentru veșnicie. Pentru că Dumnezeu nu rămâne dator! Și El cinstește pe aceia care-L cinstesc!

De aceea, raiul este dovada dragostei lui Dumnezeu față de om: dacă L-ai dorit, L-ai primit și L-ai urmat, Hristos ți-a pregătit un loc pentru ca, unde este El să fii și tu. Iar iadul este și el dovada respectului lui Dumnezeu față de om: Dacă nu L-ai vrut în viața asta, El nu te obligă să stai o veșnicie alături de El în cer.

Timpul este ceva ce niciodată nu avem îndeajuns, și totuși irosim atât de ușor. Este gratis și totuși atât de prețios. Nu poate fi al nostru și totuși îl putem folosi. Dar atunci când l-am pierdut, niciodată nu-l mai putem primi înapoi.

Doamne dă-ne înțelepciune! Amin.

Dan Popovici

În cuvântările Sale, Domnul Isus i-a surprins de multe ori pe cei ce-L ascultau, cu expuneri care ar părea că se contrazic. Una dintre ele o găsim la Evanghelia după Matei, capitolul 11, în pasajul de la versetul 28 până la versetul 30: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”

Aici Domnul Isus oferă celor trudiți și împovărați soluția odihnei, și anume: jugul! Nimeni nu s-ar gândi că rezolvarea problemei celor care poartă poveri este un jug, care în mod normal ar îngreuna povara, nu ar ușura-o. Biblia este însă cartea învățăturii desăvârșite și întotdeauna când ni s-ar părea că se contrazice, de fapt suntem noi cei care se poate să nu fi înțeles ceea ce Duhul Sfânt dorește să ne învețe.

În pasajul menționat mai sus, Domnul Isus vorbește despre cei care sunt trudiți și poartă poveri sufletești, oameni care în vâltoarea vieții și a preocupării pentru lucrurile zilnice nu au, sau și-au pierdut pacea sufletească. Există foarte mulți oameni care își trăiesc viața în neliniște, tulburare și frământare din pricina a tot felul de lucruri pământești și trecătoare, lucruri care nefiind făcute sub călăuzirea lui Dumnezeu, nu au valoare veșnică. În Filipeni 4:6 Dumnezeu ne poruncește să nu ne îngrijorăm de nimic, ci să aducem cererile noastre la cunoștința Lui, iar în Luca 10:41 Domnul Isus o mustră pe Marta nu pentru că slujea, pentru că în orice casă e nevoie de slujire, ci pentru că slujea având inima plină de frământări și îngrijorări. Trebuie să înțelegem faptul că, în orice împrejurare a vieții noastre, Dumnezeu se uită la inimă și el dorește ca inima noastră să fie în pace. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14:17)

Pacea inimii nu este însă ceva ce putem noi să producem sau să ne procurăm în vreun fel sau altul. Pentru că Domnul Isus spune în Ioan 14:27: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea”. Înseamnă că pacea, adevărata odihnă sufletească despre care vorbește Domnul Isus, este ceva ce vine din partea Lui, este un dar dumnezeiesc. Ea nu vine precum în dreptul celor din lume, prin bunăstare materială, împliniri firești și apreciere socială. Doar Dumnezeu, Cel care a creat sufletul omenesc se poate îngriji de el, de aceea pacea sufletească este turnată prin Duhul Sfânt în inimile celor ce împlinesc condiția scrisă patru versete mai sus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” Acesta este jugul cel bun, jugul care nu aduce povară ci pace și liniște sufletească, și anume ascultarea de Hristos. În contextul din Matei 11, jugul nu înseamnă povară și greutate, cum ar părea, ci înseamnă călăuzire și cârmuire a vieții după voia lui Dumnezeu. Ca și un cal care odată era sălbatic și alerga pe unde dorea, odată ce a fost îmblânzit, adică a devenit ascultător de stăpânul lui, acum va merge doar pe acele căi unde stăpânul îl va cârmui.

Aceasta este însemnătatea expresiei „Învățați de la Mine, căci eu sunt blând și smerit cu inima.” Isus a fost ascultător de Tatăl de la începutul și până la sfârșitul vieții Sale pământești, pe când noi trebuie să fim îmblânziți, adică prin pocăință să intrăm în ascultare de Dumnezeu, pentru ca să ne putem trăi viața în prezența lui Hristos. Pentru că „El este pacea noastră” (Efeseni 2:14) și întrând în părtășie cu El prin ascultare, primim odihnă pentru sufletele noastre. Unde este Hristos, acolo este pace!

În această atmosferă a fost concepută grădina Edenului de către Dumnezeu și aceasta a fost starea locuitorilor ei la început. Adam și Eva au avut parte, pentru un timp, de liniște, pace și bucurie în prezența Creatorului lor cu care aveau părtășie în răcoarea zilei. Slujba lui Adam era ca în primele 6 zile ale săptămânii să lucreze grădina, iar în a șaptea zi să se odihnească. Însă conform cu Geneza capitolul 1, Dumnezeu nu a început creația cu Adam, ci mai întâi El a creat cerul și pământul, iarba și pomii, soarele, luna și stelele, păsările, peștii mării și toate animalele pământului. Abia la urmă, în ultima parte a zilei a șasea, l-a creat pe Adam, pentru ca prima zi din viața lui să nu fie o zi de muncă, ci o zi de părtășie cu Creatorul său. Dumnezeu a vrut ca înainte de a se preocupa cu munca și cu cele pământești, Adam să stea în prezența Domnului și să-l cunoască pe El, pentru ca viața lui să fie una de dependență totală de Dumnezeu și fiecare acțiune a lui să își aibă izvorul în voia lui Dumnezeu.

Exact în această privință i-a ispitit pe el și pe soția lui diavolul, spunându-le că dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, din care Dumnezeu le poruncise să nu mănânce, li se vor deschide ochii și vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Cu alte cuvinte, cum Dumnezeu face ce vrea și nu ascultă de nimeni, pentru că El cunoaște toate lucrurile și nimeni nu-l poate învăța ceva, așa vor fi și ei, nu vor mai trebui să fie dependenți și ascultători de Altcineva, pentru că ei înșiși vor avea toate cunoștințele necesare cum să trăiască și să-și conducă viața. După voia lor.

În acel moment liniștea și bucuria vieții lor de până atunci au fost pierdute, iar în locul lor au apărut pentru prima dată în lume, conform textului din Geneza capitolul 3, cuvintele vrăjmășie, suferință, durere, blestem și trudă. De atunci se vorbește despre „cei trudiți și împovărați”, pentru că acesta este felul de viață al majorității oamenilor astăzi și cauza principală a nefericirii, lipsei păcii sufletești și depresiei în care trăiesc tot mai mulți.

Și tocmai în aceasta a constat și lucrarea Mântuitorului Isus Hristos, de a face ispășire pentru păcatele omenirii și a-l reașeza pe om în locul păcii, bucuriei și harului, care este supunerea și ascultarea față de Dumnezeu, după cum spune Scriptura prin apostolul Petru în prima sa epistolă la capitolul 5 cu versetul 5: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har.”

Ca să ajungă să înțeleagă, să trăiască și să poată spune aceste cuvinte, a trebuit și Petru, ca și noi, să învețe lecția lepădării de sine într-un mod radical atunci când, din compasiune umanistă, dar neduhovnicească, pentru Domnul Isus, auzind că trebuia, conform Scripturii, să sufere și să fie dat la moarte, i-a spus în Matei 16:23 „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!„. Mustrarea Domnului Isus în dreptul lui Petru în această împrejurare ar trebui să ne dea fiecăruia în mod serios de gândit: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” Pentru că orice gând care ne oprește de la lepădarea de sine și purtarea crucii, de la renunțarea la voia personală în favoarea voii lui Dumnezeu, este gândul pierzării, care a intrat în lume prin cel rău.

Și pentru că Domnul Isus nu doar ne mustră când greșim ci ne dă și soluția la problemele noastre, El spune mai departe: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?“

Putem alerga peste tot în lumea aceasta, să vedem și să câștigăm toate frumusețile ei, să avem parte de toate lucrurile materiale posibile, însă sufletul nostru nu va avea pace și odihnă decât la pieptul lui Hristos. Așa îl vedem pe Ioan, numit în Sfânta Scriptură „ucenicul pe care-l iubea Isus”, găsindu-și pacea rezemat pe pieptul Mântuitorului. Aceasta a fost și bucuria lui Petru în momentul în care a dorit să construiască colibele pe muntele schimbării la față, spunând „este bine să fim aici”. Acolo pe acel munte nu era bine din pricina vreunor avantaje materiale sau binecuvântări pământești, ci pentru că acolo stătea în prezența slavei Domnului Isus. Aceasta a fost, de asemenea, soluția pentru liniștea sufletească a Martei, adică exemplul sorei ei Maria, de ascultare la picioarele lui Hristos. Și acesta a fost chiar și secretul vieții Domnului Isus, o viață trăită în pace și liniște sufletească chiar în mijlocul încercărilor și lipsurilor, și anume purtând jugul cel bun: o viață de supunere față de Dumnezeu, în prezența lui Dumnezeu. După cum chiar El spune în Ioan 8:29 „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.”

Așa dorește Dumnezeu să trăim și noi.

Dan Popovici