În cuvântările Sale, Domnul Isus i-a surprins de multe ori pe cei ce-L ascultau, cu expuneri care ar părea că se contrazic. Una dintre ele o găsim la Evanghelia după Matei, capitolul 11, în pasajul de la versetul 28 până la versetul 30: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”
Aici Domnul Isus oferă celor trudiți și împovărați soluția odihnei, și anume: jugul! Nimeni nu s-ar gândi că rezolvarea problemei celor care poartă poveri este un jug, care în mod normal ar îngreuna povara, nu ar ușura-o. Biblia este însă cartea învățăturii desăvârșite și întotdeauna când ni s-ar părea că se contrazice, de fapt suntem noi cei care se poate să nu fi înțeles ceea ce Duhul Sfânt dorește să ne învețe.
În pasajul menționat mai sus, Domnul Isus vorbește despre cei care sunt trudiți și poartă poveri sufletești, oameni care în vâltoarea vieții și a preocupării pentru lucrurile zilnice nu au, sau și-au pierdut pacea sufletească. Există foarte mulți oameni care își trăiesc viața în neliniște, tulburare și frământare din pricina a tot felul de lucruri pământești și trecătoare, lucruri care nefiind făcute sub călăuzirea lui Dumnezeu, nu au valoare veșnică. În Filipeni 4:6 Dumnezeu ne poruncește să nu ne îngrijorăm de nimic, ci să aducem cererile noastre la cunoștința Lui, iar în Luca 10:41 Domnul Isus o mustră pe Marta nu pentru că slujea, pentru că în orice casă e nevoie de slujire, ci pentru că slujea având inima plină de frământări și îngrijorări. Trebuie să înțelegem faptul că, în orice împrejurare a vieții noastre, Dumnezeu se uită la inimă și el dorește ca inima noastră să fie în pace. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt. (Romani 14:17)
Pacea inimii nu este însă ceva ce putem noi să producem sau să ne procurăm în vreun fel sau altul. Pentru că Domnul Isus spune în Ioan 14:27: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea”. Înseamnă că pacea, adevărata odihnă sufletească despre care vorbește Domnul Isus, este ceva ce vine din partea Lui, este un dar dumnezeiesc. Ea nu vine precum în dreptul celor din lume, prin bunăstare materială, împliniri firești și apreciere socială. Doar Dumnezeu, Cel care a creat sufletul omenesc se poate îngriji de el, de aceea pacea sufletească este turnată prin Duhul Sfânt în inimile celor ce împlinesc condiția scrisă patru versete mai sus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” Acesta este jugul cel bun, jugul care nu aduce povară ci pace și liniște sufletească, și anume ascultarea de Hristos. În contextul din Matei 11, jugul nu înseamnă povară și greutate, cum ar părea, ci înseamnă călăuzire și cârmuire a vieții după voia lui Dumnezeu. Ca și un cal care odată era sălbatic și alerga pe unde dorea, odată ce a fost îmblânzit, adică a devenit ascultător de stăpânul lui, acum va merge doar pe acele căi unde stăpânul îl va cârmui.
Aceasta este însemnătatea expresiei „Învățați de la Mine, căci eu sunt blând și smerit cu inima.” Isus a fost ascultător de Tatăl de la începutul și până la sfârșitul vieții Sale pământești, pe când noi trebuie să fim îmblânziți, adică prin pocăință să intrăm în ascultare de Dumnezeu, pentru ca să ne putem trăi viața în prezența lui Hristos. Pentru că „El este pacea noastră” (Efeseni 2:14) și întrând în părtășie cu El prin ascultare, primim odihnă pentru sufletele noastre. Unde este Hristos, acolo este pace!
În această atmosferă a fost concepută grădina Edenului de către Dumnezeu și aceasta a fost starea locuitorilor ei la început. Adam și Eva au avut parte, pentru un timp, de liniște, pace și bucurie în prezența Creatorului lor cu care aveau părtășie în răcoarea zilei. Slujba lui Adam era ca în primele 6 zile ale săptămânii să lucreze grădina, iar în a șaptea zi să se odihnească. Însă conform cu Geneza capitolul 1, Dumnezeu nu a început creația cu Adam, ci mai întâi El a creat cerul și pământul, iarba și pomii, soarele, luna și stelele, păsările, peștii mării și toate animalele pământului. Abia la urmă, în ultima parte a zilei a șasea, l-a creat pe Adam, pentru ca prima zi din viața lui să nu fie o zi de muncă, ci o zi de părtășie cu Creatorul său. Dumnezeu a vrut ca înainte de a se preocupa cu munca și cu cele pământești, Adam să stea în prezența Domnului și să-l cunoască pe El, pentru ca viața lui să fie una de dependență totală de Dumnezeu și fiecare acțiune a lui să își aibă izvorul în voia lui Dumnezeu.
Exact în această privință i-a ispitit pe el și pe soția lui diavolul, spunându-le că dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, din care Dumnezeu le poruncise să nu mănânce, li se vor deschide ochii și vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Cu alte cuvinte, cum Dumnezeu face ce vrea și nu ascultă de nimeni, pentru că El cunoaște toate lucrurile și nimeni nu-l poate învăța ceva, așa vor fi și ei, nu vor mai trebui să fie dependenți și ascultători de Altcineva, pentru că ei înșiși vor avea toate cunoștințele necesare cum să trăiască și să-și conducă viața. După voia lor.
În acel moment liniștea și bucuria vieții lor de până atunci au fost pierdute, iar în locul lor au apărut pentru prima dată în lume, conform textului din Geneza capitolul 3, cuvintele vrăjmășie, suferință, durere, blestem și trudă. De atunci se vorbește despre „cei trudiți și împovărați”, pentru că acesta este felul de viață al majorității oamenilor astăzi și cauza principală a nefericirii, lipsei păcii sufletești și depresiei în care trăiesc tot mai mulți.
Și tocmai în aceasta a constat și lucrarea Mântuitorului Isus Hristos, de a face ispășire pentru păcatele omenirii și a-l reașeza pe om în locul păcii, bucuriei și harului, care este supunerea și ascultarea față de Dumnezeu, după cum spune Scriptura prin apostolul Petru în prima sa epistolă la capitolul 5 cu versetul 5: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har.”
Ca să ajungă să înțeleagă, să trăiască și să poată spune aceste cuvinte, a trebuit și Petru, ca și noi, să învețe lecția lepădării de sine într-un mod radical atunci când, din compasiune umanistă, dar neduhovnicească, pentru Domnul Isus, auzind că trebuia, conform Scripturii, să sufere și să fie dat la moarte, i-a spus în Matei 16:23 „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!„. Mustrarea Domnului Isus în dreptul lui Petru în această împrejurare ar trebui să ne dea fiecăruia în mod serios de gândit: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” Pentru că orice gând care ne oprește de la lepădarea de sine și purtarea crucii, de la renunțarea la voia personală în favoarea voii lui Dumnezeu, este gândul pierzării, care a intrat în lume prin cel rău.
Și pentru că Domnul Isus nu doar ne mustră când greșim ci ne dă și soluția la problemele noastre, El spune mai departe: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?“
Putem alerga peste tot în lumea aceasta, să vedem și să câștigăm toate frumusețile ei, să avem parte de toate lucrurile materiale posibile, însă sufletul nostru nu va avea pace și odihnă decât la pieptul lui Hristos. Așa îl vedem pe Ioan, numit în Sfânta Scriptură „ucenicul pe care-l iubea Isus”, găsindu-și pacea rezemat pe pieptul Mântuitorului. Aceasta a fost și bucuria lui Petru în momentul în care a dorit să construiască colibele pe muntele schimbării la față, spunând „este bine să fim aici”. Acolo pe acel munte nu era bine din pricina vreunor avantaje materiale sau binecuvântări pământești, ci pentru că acolo stătea în prezența slavei Domnului Isus. Aceasta a fost, de asemenea, soluția pentru liniștea sufletească a Martei, adică exemplul sorei ei Maria, de ascultare la picioarele lui Hristos. Și acesta a fost chiar și secretul vieții Domnului Isus, o viață trăită în pace și liniște sufletească chiar în mijlocul încercărilor și lipsurilor, și anume purtând jugul cel bun: o viață de supunere față de Dumnezeu, în prezența lui Dumnezeu. După cum chiar El spune în Ioan 8:29 „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.”
Așa dorește Dumnezeu să trăim și noi.
Dan Popovici
Recent Comments